Înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, odată cu divorțul, instanța de judecată trebuia să dispună încredințarea minorului spre creștere și educare unuia dintre părinți, celălalt părinte având dreptul de a menține legături personale cu copilul.
Deseori, în situația în care fiecare dintre părinți dorea să i se încredințeze copilul spre creștere și educare, instanța de judecată era nevoită să judece cauze complicate, unde era necesară administrarea unui probatoriu bogat. Mai mult, astfel de cauze aveau o încărcătură emoțională puternică pentru toți participanții și, de prea multe ori, afectau în mod negativ copilul.
După intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, autoritatea părintească asupra copilului se exercită, ca regulă, de către ambii părinți, excepția fiind exercitarea autorității părintești de către un singur părinte (doar pentru motive întemeiate).
În temeiul art. 400 cod civil, în lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă o asemenea înțelegere ar fi contrară interesului superior al copilului, instanța de judecată stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele la care locuiește în mod statorinic (alin. 1) sau la locuința unuia dintre părinți, dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți (alin. 2).
Așadar, în vederea stabilirii locuinței la unul dintre părinți, instanța de judecată ia în considerare înțelegerea dintre părinți doar dacă nu este în detrimentul copilului. De asemenea, dacă nu există înțelegere între părinți (situație frecventă), instanța de judecată decide în funcție de probatoriul administrat în cauză și de circumstanțele cauzei.
În asemenea cauze, solicitarile părților pot fi dovedite prin proba cu înscrisuri, interogatoriu, martori, ancheta socială, audierea minorului (obligatorie de la vârsta de 10 ani și opțională când minorul are mai puțin de 10 ani, uneori la ascultare este necesară prezența unui psiholog delegat de Direcția de Protecția Copilului) și expertize de specialitate (mai rar).
Criteriile folosite de către instanța de judecată în soluționarea cauzei pot fi următoarele:
Vârsta și sănătatea copilului precum și atașamentul față de părinți;
Posibilitățile de asigurare a condițiilor corespunzătoare de creștere și educare, atât din punct de vedere locativ, material cât și socio-emoțional;
Posibilitățile efective de supraveghere a copilului (programul de muncă, natura profesiei, starea sănătății părintelui și a copilului);
Orice alte criterii ce pot fi reținute pentru luarea unei măsuri corespunzătoare în ce privește copilul.
Părintele la care nu locuiește copilul are dreptul să mențină legături personale cu acesta, instanța urmând a stabili la cerere un program de vizitare. De foarte multe ori, și pe parcursul soluționării cererii privind stabilirea programului de vizitare, există discuții și neînțelegeri grave între părinți.
Trebuie precizat că orice măsură ce se ia cu privire la copil, indiferent de autorul ei, trebuie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Din păcate, de-a lungul timpului, am constatat că în cauzele ce necesită luarea unor măsuri privitoare la copii, cei care resimt negativ tensiunea dintre părinți sunt tocmai copiii. De aceea, părțile (îndrumate de autorități și, de ce nu, consiliate de proprii avocați), este de preferat să ajungă la metode de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă.
